Omul cu coada

Posted on | April 4, 2009 | by Nanescu |

 

L-am cunoscut pe omul cu coada cand era foarte tanar si inca nu ii crescuse coada. Era exact ca mine, se amesteca in multime, ma facea sa rad pana cand dimineata dadea cu noaptea de pamant si ii placea sa locuiasca la mine pe canapea. Este foarte adevarat ca omul cu coada nu avea casa, nu avea bani, manca la carciumi obscure resturile altora, mult mai cretini decat el, aluneca pe strazi ca o umbra si afisa o culoare stravezie in obraji. La fel de adevarat este si faptul ca, umbland in tandem ca un mecanism bine uns, am observat cum coccisul incepe a i se metamorfoza in coada. O coada din ce in ce mai lunga si mai tare, cu vertebre sigure ca o coloana. A doua coloana vertebrala.

Il iubesc pe omul cu coada. Poate nu la fel de mult ca la inceput fiindca timpul si-a asmutit tavalugul peste noi. Lui i-a crescut coada, mie mi-a scazut timpul petrecut in preajma-i. Coada, despre care inainte imi spunea ca il incomodeaza agresandu-i mersul si privirea oglindita in cea a semenilor, a inceput sa ii placa, sa devina indispensabila si un motiv de mandrie.

Desi initial l-am incurajat sa nu dea la propriu cu coada de pamant fiindca, de vreme ce a crescut, ea trebuie sa deserveasca un scop, acum, cand omul cu coada ma impinge afara din cadru ca sa si-o potriveasca mai bine in raza vizuala si spatiul celorlalti, aceasta a inceput sa ma enerveze. Departe de mine gandul de a i-o taia. I-am mai ciuntit-o eu in somn, pe alocuri, sa nu simta! Nu am pretentia ca as fi perfecta. In plus, in timp, se instaleaza ura.

Ii urasc omului coada. Ii urasc starea de disconfort pe care mi-o creeaza. Incet incep sa il urasc si pe el fiindca intre mine si coada o alege invariabil pe aceasta din urma. Iar ea pe mine ma enerveaza! Ma enerveaza fiindca e mereu acolo, ii flutura lung prin spate si prin fata si mie imi da peste nas. Omul cu coada nu realizeaza si ma cauta. Eu ma incapatanez sa nu-i raspund….

Comments