Jazz la Garana

Posted on | July 20, 2009 | by Nanescu |

In sfarsit! Dupa ani de zile in care spuneam ca merg numai ca sa sfarsesc aplicandu-mi pumni in scafarlie fiindca alegeam sa stau la birou marmotind cu sunetul excelului in timpan, anul asta am ajuns la festivalul de jazz de la Garana! Trei seri, trei nume pe care vroiam sa nu le ratez: Terje Rypdal, John Abercrombie, Nils Petter Molvær.

Datorita unor tratative si in intarziere fiindca inscrierea la master cere timp :), am reusit sa plecam inarmati cu rabdare si gps-ul Razvan care a facut treaba buna. Plecarea efectuandu-se la ore tarzii, oprind pentru alimentare, fumat si luand oameni ce mergeau in aceeasi directie de pe marginea drumului, am ajuns in Garana la 22:30 adica pe o bezna totala. Asta in conditiile in care eu nu vad nimic daca e bezna. Ochiul uman se adapteaza, pana la urma zareste ceva. Eu cica nu am nu stiu ce conuri ca am uitat ce mi-a zis doamna doctor . Oricum, in Garana la ora aia era puhoi de lume, masini peste tot, parcate sau in trafic, politie, etc. Eu ma apuc sa parchez. Ori ma lega cineva la ochi si imi dadea drumul pe susea, ori ma chiombeam eu tot aia. Oamenii care erau cu mine in masina isi dadeau cu parerea: “Acolo nu ai loc? Nu poti acolo?”. Eu asteptam indicatii mai precise. Cum nu le-am primit, am inceput sa spumeg si sa incerc sa infig masina undeva. Noroc cu politia, jos palaria pentru amabilitatea si rabdarea cu care acesti oameni aveau grija ca totul sa se desfasoare fara incidente. Daca nu erau ei scapam de doua ori in rapa. Dar oamenii au fost pe faza si totul a sfarsit cu bine atunci cand au mers, s-au uitat si mi-au indicat exact unde pot sa las masina. Zis si facut! Apoi am sarit in blugi fara sa ma jenez ca ma schimbam de budigai la drumul mare si am purces spre scena in speranta ca il mai prindem pe Rypdal. Si l-am prins!

Dupa concert, am pornit cu entuziasm spre casa unde urma sa locuim, casa ce mi-a fost descrisa asa: “De la scena urci ceva mai sus pana dai de o locatie cu varza mare! Pardon, zarva!”. Intr-adevar, pe zi, la adapost de stres, am descoperit un peisaj sublim si m-am lasat in voia atmosferei de festival. Dimineata ne-am trezit intr-o foiala nebuna. O oala cu gulas imensa bolborosea deja si ni s-a comunicat ca in 5 ore vom putea manca. Am plecat sa cutreieram, ocazie cu care am vazut si cum arata poiana fara oameni.

Ne-am intors ca sa ne pregatim sa il vedem pe Abercrombie. De la poarta am auzit ceva ce ne-a facut sa credem ca se canta live. Am intrat si astfel am avut parte de cel mai tare moment din festival. Un jam session cu Alex de la Tg. Mures, un chitarist din New York cu parinti romani si alti muzicieni ce locuiau in zona. Urma sa vedem niste monstrii ai jazzului in zilele urmatoare. Nu a mai contat fiindca ce au improvizat oamenii astia a batut orice. Senzatia ca participam la o cantare atat de intima ne bantuie si acum! Mi-a parut extrem de rau ca a trebuit sa plecam la spectacol si aproape ca am adormit la Abercrombie. Noroc cu publicul care o huiduia pe Udrea si cu artistul care promitea: “We won’t stop playing no matter what the fuck happens!”. Cand s-a oprit omul din cantat, iar noi ieseam speriati de ploaie am auzit huiduielile dezlantuite si pe moment am vrut sa ma intorc ca sa vad cum o linseaza. Nu am facut acest lucru dar tind sa cred ca nu am pierdut nimic. Mai ales ca am vazut cat de murati au venit oamenii pe care i-a prins ploaia!

Mda, la anul mergem iar!

Comments