In….

Posted on | August 7, 2009 | by Nanescu |

In restaurantul oamenilor singuri niciun zgomot. Nici o suflare care sa faca spatiul sa para viu. Oameni care nu isi permit nici macar un oftat de teama sa nu strice perfecta rutina la care se supun venind aici. Probabil ca timpul ce se scurge nisipos ca o sarma ce intarzie prea mult in mana unui baietel ce tocmai a ridicat-o de jos ii determina sa fie aproape catatonici. Nimic nu ii va putea scoate din starea asta. S-au obisnuit cu ea. Au ajuns sa renunte sa gandeasca lasandu-se dusi de val. Pluteste o melancolie nesoptita in aer. Exista o empatie prestabilita intre acesti oameni. Pare ca se cunosc dintotdeauna. Nu au fost niciodata altfel sau in alt loc. Au stat aici mereu savurandu-si cina departe de zgomotul si agitatia cuplurilor. Fiecare e absorbit de tava proprie cu mancare. Nimic nu ii distrage. Nici macar aparitia acelui tanar prezentabil ce continua sa vina cu regularitate desi au trecut trei luni… Ce cauta un tanar cu perspective nelimitate intr-un astfel de loc? Poate ca nici macar nu l-au zarit. Poate ca nu sunt constienti de prezenta lui. Sau poate pur si simplu nu mai au capacitatea sa se mire.
In restaurantul oamenilor singuri sunt tot felul de oameni. De la cei absolutamente buni la criminali ce si-au ispasit pedeapsa si hoti de buzunare. Aici nu conteaza cine intra. Nu conteaza de ce intra. Important e sa fie neinsotit. Acesta e singurul lucru care atrage atentia. In rest domneste aceeasi apatie. Oameni si tavi. Aceleasi feluri de mancare. Mici modificari in meniu neobservate de nimeni. Aici pana si praful e acelasi. Acesta este restaurantul oamenilor singuri.
In restaurantul oamenilor singuri intra ea, vaporoasa, elastica, plictisita si, mai mult ca sigur, ratacita. Siguranta totusi o ghideaza corect. Isi ia tava cu delicatete si se aseaza nepasatoare la masa de vizavi de cea a tanarului. Pentru o clipa toti isi tin respiratia. Dar ea mananca si pleaca. Ploaia parca o cheama afara. Relaxarea e totala. Dar peste cateva zile ea se intoarce. Lucreaza prin apropiere? Poate. Nimeni nu are de unde sa stie. In restaurantul oamenilor singuri nu se vorbeste.
In restaurantul oamenilor singuri ea a devenit o clienta fidela. La fel de tacuta. La fel de prezenta si retinuta. Venirea ei nu mai mira pe nimeni. Ar parea ca vine aici de cand s-a construit localul. Miscarile ei sunt scurte si sigure. Face parte din peisaj. Nimeni nu isi mai opreste respiratia cand intra. Tanarul a observat-o dar ea nu s-a uitat niciodata la el. Totul e bine. E liniste in restaurantul oamenilor singuri.
In restaurantul oamenilor singuri ea poposeste mai devreme ca de obicei. Mananca incet si apoi deschide o carte. Pare absorbita. Tanarul se ridica de la masa. Se apropie de scaunul ei si o intreaba ce citeste. Ea isi ridica usor ochii si ii raspunde. Sub privirile tuturor el se aseaza pe scaunul din fata ei. Nimic nu ii mai poate opri. Spaima navaleste in incapere. Vorbesc. Mult. Continuu. Fara a le pasa de cei din jurul lor. Fara ca prezentul sa conteze. Si timpul se opreste pe loc. Ramane neclintit. Ca o piatra imobila. Ochii celorlalti devin din ce in ce mai indepartati si se micsoreaza. Spatiul se contracta. Aerul intra si iese neperceput. Ei vorbesc. Fluent. Despre tot felul de lucruri. Spre stupoarea celor din jur. Nu pot fi opriti. Nu pot fi priviti. Exista doar pentru ei. Si universul se contracta. Ceilalti incet, incet dispar. Nu mai ramene nimeni in incapere in afara de ei. Sa nu mai fie acesta restaurantul oamenilor singuri?!

Comments