Masters of Jazz - editia a doua

Posted on | October 26, 2009 | by Nanescu |

Recunosc ca era sa ratez evenimentul. Noroc ca mi-am adus aminte perioada de desfasurare de anul trecut. Ghinion ca biletele mi-au dat o gaura serioasa in buget, dar arta cere sacrificii.
Diferenta cea mai vizibila fata de anul trecut a fost sala pe jumatate goala. Numai in a doua seara a fost ceva mai plina, dar tot mai era loc berechet. O alta “inovatie” consta in grafica afisata in spatele artistilor - un fel de bacterii colorate enervant de urat, dar, in fine, cum spuneam, arta cere sacrificii.
In prima seara au cantat Richard Bona si Eliane Elias, ambii fiind genul de artisti a caror experienta pe scena isi spune cuvantul. Au comunicat cu publicul dovedind mult umor. Trebuie sa recunosc ca nu am rabdare sa ii ascult pe acesti artisti acasa, ei nefiind foarte apropiati de structura mea interioara. Cu toate acestea, o reprezentatie live a celor doi face toti banii. Eu una stiu sigur ca imi voi aminti de concertul lor fiindca de 3 zile ma chinuiam sa gasesc rezolvarea la o problema, iar solutia mi-a picat in poala fix in timpul recitalului lui Richard Bona sedimentandu-se apoi pe ritmuri de bossa nova.

Mi-a placut momentul in care artista a rugat publicul sa nu mai faca fotografii cu blitz. Adevarul e ca sala era plina de oameni care fotografiau sau inregistrau, fie cu aparate profesionale, fie cu telefonul mobil. Asa a fost in fiecare seara. Am vazut si cateva vedete autohtone fotografiind scena din sectorul H (adica de la mama naibii cu Black Berry-ul proprietate personala ).

Sambata au cantat Chick Corea, Stanley Clarke si Lenny White. Sala a numarat mai multi spectatori. Lucrul nu m-a mirat fiindca este stiut faptul ca poporul roman e unul conservator. Chick Corea, pe langa faptul ca e foarte cunoscut, a mai fost in Romania si sala a fost mereu plina.

Daca anul trecut nu am stiut cine e Monty Alexander, dar am ramas cu cea mai vie impresie legata de festival, anul acesta mi s-a intamplat acelasi lucru cu Branford Marsalis. Eu m-am dus duminica sa il vad pe Mike Stern. Poate si pentru ca acesta din urma este chitarist, iar eu am o slabiciune pentru chitaristi.

Mike Stern mi-a placut, dar, asa cum se intampla cu artistii pe care ii stii, ceea ce s-a intamplat pe scena a fost previzibil si nu m-a mai prins asa cum ma asteptam fiindca toata energia mea se dusese pe show-ul anterior. Marsalis & Co. au facut un spectacol pe cinste. Oamenii s-au sincronizat excelent si au cantat cu pasiune fie ca era o melodie lenta, fie ca s-au dezlantiut in ritmuri indracite. Genial!

Eh, si iata cum m-am achitat si de pariul pagubos.

Comments