The Burning Plain

Posted on | July 21, 2010 | by Nanescu |

The Burning Plain este scris si regizat de Guillermo Arriaga. Actor ratat, Arriaga s-a reorientat spre scrierea de scenarii. Datorita lui au aparut filme ca: 21 Grames, Amores Perros sau Babel. Adica omul a facut treaba.

The Burning Plain nu este debutul lui regizoral, dar ar putea fi cel mai cunoscut film caruia ii semneaza regia. Aceasta pentru ca starul, daca e cazul sa o numim asa, filmului este Charlize Theron. Arriaga nu se multumeste cu atat si ii mai amesteca in distributie pe John Corbett sau Rachel Ticotin pe care oricine o recunoaste, dar nu ii stie numele si o scoate de la naftalina pe Kim Basinger.

Filmul este, ca si constructie narativa, un fel de Babel fara a fi Babel. Povestea este intretesuta, dar pe o alta reteta. De data aceasta, Arriaga se joaca un pic altfel cu timpul si cu spatiul. Pentru un om care a vazut o parte din filmele la care a lucrat si care ii intelege cumva modul de lucru, filmul poate parea previzibil, dar asta nu ii stirbeste din calitate. Constructia narativa, desi nu la fel de puternica ca cea din Babal care se asemana cu un pumn in stomac, este impecabila.

Arriaga are o inclinatie naturala catre drama, catre genul de drama credibila, serioasa, autogenerata de multe ori. Ii place sa isi chinuie personajele si are si capacitatea de a le prezenta astfel incat publicul sa le urmareasca cu atentie desi nu gaseste o cale de a se identifica cu ele. Poate cea mai interesanta teza a filmului este cea conform careia faptele au consecinte, chiar si atunci cand acestea nu se vad cu ochiul liber.

Imaginile din acest film sunt foarte plastice. Constructia cadrelor nu lasa de dorit. Totul e gandit si construit in cele mai mici amanunte - de la maniera in care sunt filmate personajele pana la incadraturi sau schimbari de unghi. Deosebit de interesanta este alternanta de cadre - general, prim plan sau o insiruire de planuri cu aceeasi incadratura (plan mediu, plan mediu cu acelasi personaj in alta pozitie) - care marcheaza trecerea timpului si determina un anumit stil al filmului.

Daca pana la minutul 33′ 35″ din a doua ora a filmului, as fi spus ca m-am uitat la un film bunicel, montajul ultimelor doua minute din film il arunca pe acesta in categoria unui film bun. Montate pe muzica, intr-un ritm ce a caracterizat intreg filmul, semanand cu un videoclip ce ar putea sta oricand in picioare de unul singur, aceste ultime doua minute devin cheia intregului film, confirmandu-i lui Arriaga talentul de regizor.

Comments