A doua zi de la muscatura, apare matusa planganda la mama. Bocea de mama focului ca o sa turbeze. Rauri, rauri de lacrimi au udat covorul din bucataria mamei. Printre sughituri i-a povestit ca s-a dus la spital. Aici, s-au uitat la ea si i-au zis sa plece acasa. Bandaje nu aveau. Apa oxigenata nu aveau. Vaccin, nici atat. Institutul Cantacuzino e in proces cu statul deci nema leac. Asistenta i-a spus ca nu are sanse sa turbeze fiindca nu s-au auzit cazuri de caini turbati in urbe (Targu-Jiu). Prin urmare au expediat-o acasa si i-au zis sa se spele cu apa si sapun.

Partea frumoasa si norocoasa a povestii e ca si-a gasit vaccin in Ungaria printr-o prietena din Timisoara si a reusit sa se intepe cand mai era un pic pana sa se implineasca cele 72 de ore dupa care … pa puiu. Cu vaccinul in dinti, s-a dus la spital sa o intepe. Cat statea ea, au mai aparut o femeie si un copil muscati de caine, dar nu-s cazuri de turbare in judet, deci nu-s probleme!

Acum, sunt de acord ca sansele sunt mai mari sa turbeze cainele de la matusa-mea decat invers, dar problema cu lipsa vaccinului din spital nu e una minora. Institutul Cantacuzino se judeca cu statul fiindca acesta din urma si-a pus in gand sa vanda terenul pe care este cladirea institutului. Dar nu-i nimic! Cat timp exista apa cu sapun, nu avem cum sa murim! Turbare, nu alta!

Musiu Ioanid dadu cu bita’n balta de doua ori…odata Miron Cristea era comemorat ca patriarh si nu ca prim ministru, iar a doua oara nici macar nu era el prim ministru in perioada in care a fost dat decretul care a revizuit cetatenia pt 225.000 de evrei. La o simpla cautare pe google, nu mai zic sa puna alde Ioanid mina pe o carte, se pot descoperi cu usurinta urmatoarele: decretul a fost dat in data de 21.01.1938, Miron Cristea prim ministru in perioada 11.02.1938 - 6.03.1939 (au fost 3 guverne), Octavian Goga prim ministru in perioada 29.12.1937 - 10.02.1938 …deci cine a dat decretul Ioanide? Goga!

In realitate lucrurile au stat cam asa…la 21 ian 1938 guvernul Goga publica un decret prin care evreii cetateni romani erau obligati in termen de 20 de zile …sa aduca acte doveditoare cerute de legea din 1924. (lege prin care dobindisera cetatenie romana toti locuitorii fosti cetateni ai Austro-Ungariei si ai Imperiului rus care aveau domiciliul administrativ in Transilvania, Banat, Crisana , Maramures, Bucovina si Basarabia la 1918)

Din 617.396 evrei, 392.174 (63.50%)si-au pastrat cetatenia romana, iar 225.222 (36.50%) au pierdut-o.

Cei care au pierdut cetatenia au obtinut certificate de identitate pe un an, care puteau fi prelungite. Erau considerati straini si supusi regimului juridic al acestora.

PS: daca ce apare in Ziare.com e pe bune omu’ chiar are o problema “Fiind intrebat cum ar reactiona daca am face o moneda cu Octavian Goga a spus ca dansii nu ar avea nicio obiectie daca am face o moneda cu Octavian Goga ca poet. “ Cu Goga ca poet nici o problema, cu Miron ca patriarh insa…si cind te gindesti ca decretul a fost promulgat de Goga. Ntz ntz ntz :))

Hop top, pic poc intru si eu pe fir, ii bag cartela in aparat si-i zic omului sa treaca. Asta se uita mirat la mine, bag seama ca astepta sa se dea bara la o parte de un singura. Nu merge asa taica, la noi daca vrei sa treci tre’ sa pui osu’ la treaba…mars si’mpinge! O trec si pe doamna, care era usor socata de aceasta descoperire. I-am gasit pe cei doi dupa citeva momente pe peron holbindu-se ca viteii la poarta noua, asa cu ochii mari si umezi, la panoul cu statii. Ii asez pe directia in care vroiau sa mearga si-i las in voia sortii…dracu v-a pus sa veniti pe la noi acu’ trageti ponoasele.

Dupa asta, cum stam si asteptam metroul, fac un exercitiu de imaginatie…ma imaginez turist in Bucuresti (de parca ai avea ce vedea:)). Realizez ca fara “ghid” local esti pierdut. Indicatoare ioc, puncte de informare turistica ioc, o limba imposibila pt strainezi…PicPoace te-ai ratacit.

O generatie a apus, iar alta ii ia locul. 1.500.000 de bucati vindute in primele doua zile de la lansare.

In primul rand, regizorul Jaco Van Dormael este si scenaristul filmului. In acest fel, el reuseste sa se descurce cu un amalgam de elemente - trimiterile din acest film sunt multiple (psihologie, filosofie, stiinta, chiar si un pic de misticism) si intretesute intr-o panza cu lucratura fina si eleganta.

Tot filmul este o continua pendulare intre lumi contemporane si lumi viitoare. Regizorul pare sa se joace mereu. Totul pare un vis suprapus peste un altul, peste un altul, peste un altul spre infinit. Atent ticluit, acest vis te prinde in mrejele sale si te fascineaza. Te acapareaza cu jocul miscarilor de aparat, cu decupajul extrem de ingenios, a caror suprapunere de cadre cu incadraturi din cele mai variate ajuta timpii desfasurarii actiunii.

Constructia cadrelor este atent si minutios gandita. Nimic nu e in plus, nimic nu lipseste. Proportiile sunt exacte, iar compozitia reusita. Apar frecvent trimiteri la cadru si racorduri neasteptate, interesante, fie ca e vorba de un zgomot, o imagine sau ambele. Amestecul intre clisee si imagini de o frumusete plastica uimitoare se imbina realizand un melanj realmente frumos.

Muzica este excelent aleasa. Contribuie perfect la instituirea atmosferei speciale care se simte pe toata durata acestui film, lung de altfel - 2h si 13 min - dar deloc plictisitor.

Montajul da si sustine un anumit ritm al filmului. Este foarte bine ales si momentul de fiinal cu toata accelerarea care decurge din el.

Cu replici haioase - “Nothing ever happened. Just like in a French movie”, prezentand un amestec de viata in stare pura, descrisa cu multa tandrete chiar si cand e vorba de tristete, durere sau pierdere filmul este o pledoarie pentru nenumaratele posibilitati ce ni se deschid in viata si, totodata, un adevarat generator de intrebari existentiale cum ar fi: “Cat cantareste liberul arbitru?”.

Cand comic, cand dramatic, cand obscur, Mr. Nobody este o experienta vizuala extrem de interesanta ce m-a determinat sa imi dau tema de casa vizionarea a altor doua filme ale aceluiasi regizor: Toto le héros si The Eighth Day, filme care, judecand dupa trailerele de pe youtube ii prefigureaza belgianului stilul.

Ah, da! Si desi imi place Aronofsky caruia i-am vazut cel putin jumate din opera, Mr. Nobody mi-a placut mai mult decat The Fountain…

S’apoi care-i legatura dintre munte si gradina?! O fi ca’n imaginea de mai jos, defrisam ca sa face loc gradinilor. Ia varza blonda neamule!

Eu, fraiera da?!, cum prind videoclipul belesc ochii. Caut bogatasul. Nu-l ginesc. Ma vad cu prietena care mi-a spus si o iau la rost:

- Faci misto de mine? Sunt 4 speriati care danseaza pe langa Gaga cu sutien cu mitraliere. Unde e ala in uniforma nazista?

- E! Uita-te la final.

- Pai, m-am uitat! Sunt mai multi, n-auzi?!

In fine, nu ajungem la niciun rezultat. Azi am primit un link si nota: minutul 7.03-7.23. Ok, m-am lamurit. Fraiera am mai fost cand m-am uitat de 7 ori la videoclipul de la TV! Fraier e asta sa plateasca un milion de dolari ca sa apara 20 secunde intr-un videoclip la o melodie de rahat, videoclip ce nici macar nu e difuzat in versiunea originala peste tot in lume! Pai, cu un milion de dolari ii facea Mungiu (sau oricine altcineva de pe la noi. Zic Mungiu ca de el mai scrie in ziare. Sau Cristi Puiu, nah!) lung metraj!

Pe plan local Laszlo Tokes, vicepresedinte in Parlamentul European “O microregiune de talia Kosovo este si Secuimea. Kosovo si-a dobandit independenta, de ce nu ar putea si Secuimea sa aiba autonomie?”, iar pe plan international Hilary Clinton zise sfatos “Cerem tuturor statelor sa depaseasca problematica Kosovo si sa se angajeze de o maniera constructiva in sustinerea pacii si a stabilitatii in Balcani si cerem tuturor statelor care nu facut inca acest lucru sa recunoasca Kosovo”.

Madam Clinton vorbeste de pace si stabilitate, dar decizia Curtii, luata sub atenta obladuire a unchiului Sam, taman asta nu va aduce. Vin vremuri tulburi.

The Burning Plain nu este debutul lui regizoral, dar ar putea fi cel mai cunoscut film caruia ii semneaza regia. Aceasta pentru ca starul, daca e cazul sa o numim asa, filmului este Charlize Theron. Arriaga nu se multumeste cu atat si ii mai amesteca in distributie pe John Corbett sau Rachel Ticotin pe care oricine o recunoaste, dar nu ii stie numele si o scoate de la naftalina pe Kim Basinger.

Filmul este, ca si constructie narativa, un fel de Babel fara a fi Babel. Povestea este intretesuta, dar pe o alta reteta. De data aceasta, Arriaga se joaca un pic altfel cu timpul si cu spatiul. Pentru un om care a vazut o parte din filmele la care a lucrat si care ii intelege cumva modul de lucru, filmul poate parea previzibil, dar asta nu ii stirbeste din calitate. Constructia narativa, desi nu la fel de puternica ca cea din Babal care se asemana cu un pumn in stomac, este impecabila.

Arriaga are o inclinatie naturala catre drama, catre genul de drama credibila, serioasa, autogenerata de multe ori. Ii place sa isi chinuie personajele si are si capacitatea de a le prezenta astfel incat publicul sa le urmareasca cu atentie desi nu gaseste o cale de a se identifica cu ele. Poate cea mai interesanta teza a filmului este cea conform careia faptele au consecinte, chiar si atunci cand acestea nu se vad cu ochiul liber.

Imaginile din acest film sunt foarte plastice. Constructia cadrelor nu lasa de dorit. Totul e gandit si construit in cele mai mici amanunte - de la maniera in care sunt filmate personajele pana la incadraturi sau schimbari de unghi. Deosebit de interesanta este alternanta de cadre - general, prim plan sau o insiruire de planuri cu aceeasi incadratura (plan mediu, plan mediu cu acelasi personaj in alta pozitie) - care marcheaza trecerea timpului si determina un anumit stil al filmului.

Daca pana la minutul 33′ 35″ din a doua ora a filmului, as fi spus ca m-am uitat la un film bunicel, montajul ultimelor doua minute din film il arunca pe acesta in categoria unui film bun. Montate pe muzica, intr-un ritm ce a caracterizat intreg filmul, semanand cu un videoclip ce ar putea sta oricand in picioare de unul singur, aceste ultime doua minute devin cheia intregului film, confirmandu-i lui Arriaga talentul de regizor.